Sindroame radiologice principale ale bolilor osoase și articulare

Reumatologie Profil poliartrită reumatoidă Poliartrita reumatoidă PR este o boală inflamatorie sistemică cronică, cea mai frecventă suferinţă reumatică de tip inflamator, caracterizată clinic printr-o artropatie cu evoluţie deformantă şi distructivă, alături de manifestări generale şi extra-articulare ex. Poliartrita reumatoidă este asociată cu fenomene autoimune, dar nu se cunoaşte încă dacă autoimunitatea este un eveniment secundar sau primar.

• Cauza artrozei și tratamentului
• Preparate pentru tratamentul osteochondrozei coloanei vertebrale cervicale
• Durere și roșeață în articulația gleznei
• Autor: Dr.
• Metodologia de reabilitare recuperare Prin polimorfismul sau clinic, simptomatologia nespecifica si incidenta tot mai ridicata, aceasta creaza probleme de diagnostic diferential tot mai complexe in cadrul afectiunilor reumatologice, iar prin caracterul sau refractar la mijloace terapeutice traditionale, genereaza teama de invaliditate, neincredere in profesiunea medicala, apeluri repetate la internari, abuz de medicamente si tratamente empirice, in ultima instanta consum inutil de timp si mijloace materiale.

Factorii genetici şi anomaliile sistemului imun contribuie la progresia afecţiunii. Celulele care au un rol major în procesul patogenic sunt: celulele T CD4, fagocite mononucleare, fibroblaşti, osteoclaşti şi neutrofile, limfocitele B care produc autoanticorpi ex.

De asemenea, la pacienţii cu PR a fost demonstrată o producţie anormală de numeroase citokine, chemokine şi alţi mediatori ai inflamatiei ex. Manifestările extra-articulare foarte diferite ca expresie şi severitate în funcţie de durată şi severitatea bolii, sunt determinate de infiltrate limfoplasmocitare sau procese vasculitice şi apar de obicei la antiinflamatoare nesteroidiene pentru lista de tratament articular cu titru mare de factor reumatoid, complement seric scăzut, complexe imune circulante în concentraţie crescută, crioglobuline şi factori antinucleari prezenţi².

Poliartrita reumatoidă, datorita asocierii cu fenomene autoimune, se caracterizează prin prezenţa sindroame radiologice principale ale bolilor osoase și articulare varietăţi de autoanticorpi în ser şi în lichidul sinovial; aceştia o diferenţiază de alte afecţiuni articulare precum: artrita psoriazică, artrita reactivă sau artroza, situaţii în care fenomenele autoimune sunt rare.

Primul element autoreactiv identificat în în serul pacienţilor cu PR, a fost factorul reumatoid FRautoanticorp specific anti-imunoglobulina G.

Articol de Dr. Gabriela Boala Medic primar Reumatologie 26 Apr Inapoi la articole Reumatologia a evoluat in ultimii ani atat in ceea ce priveste cunostintele in domeniul imunologiei, deschizand oportunitatea unor noi clase de medicamente folosite astazi in tratamentul bolilor reumatice autoimune, in faze incipiente, inainte de producerea leziunilor articulare ireversibile, cat si in ceea ce priveste dezvoltarea metodelor imagistice de diagnosticare precoce a acestor boli si de urmarire a evolutiei lor, prin ecografia aparatului locomotor musculoscheletalacapilaroscopie, rezonanta magnetica nucleara.

FR interacţionează cu porţiunea Fc a IgG. În prezent, FR este cel mai utilizat marker serologic, constituind unul din cele şapte criterii ACR de diagnostic a poliartritei reumatoide, deşi se acceptă faptul că acest test are specificitate redusă şi este uneori negativ în această afecţiune³.

În funcţie de prezenţa sau absenţa factorului reumatoid, poliartrita reumatoidă este clasificată în 2 categorii: seropozitivă seronegativă Pacienţii seropozitivi au un risc mai mare decât cei seronegativi de a dezvolta artrită erozivă cu impotenţă funcţională articulară şi manifestări extraarticulare, cum ar fi: noduli reumatoizi, determinare pulmonară de boală, vasculită, sindrom Felty neutropenie şi splenomegalie asociate cu artrita reumatoidăpolineuropatie, serozite şi sindrom Sjögren secundar4.

Diagnosticul poliartritei reumatoide se face conform criteriilor clinice, biologice şi radiologice elaborate de ACR American College of Rheumatologyrevizuite ultima oară în ; aceasta are multe limite bazându-se în principal pe simptome clinice care nu se regăsesc de multe ori în stadiile precoce de boală.

O serie de probleme structurale pot duce la dureri de spate acute sau cronice: Ruptura unui disc intervertebral - fiecare vertebra a coloanei este ancorata in discuri intervertebrale care amortizeaza miscarea.

Este unanim acceptat faptul că intervenţia terapeutică precoce este vitală în prevenirea distrucţiei articulare ireversibile şi de aceea este foarte important ca această boală să fie diagnosticată în stadii iniţiale. Din acest motiv, ar fi esenţial să poată fi utilizat un marker serologic specific care să identifice acei pacienţi care ar putea beneficia sindroame radiologice principale ale bolilor osoase și articulare un regim terapeutic agresiv5.

Introducere Multe boli pediatrice pot provoca dureri la nivelul membrelor. Numele de "sindrom dureros la nivelul membrelor" este un termen generic pentru un grup de afecțiuni medicale, cu cauze și prezentări clinice diferite, care au în comun prezența durerii continue sau intermitente la nivelul membrelor. Pentru a stabili acest diagnostic, medicii efectuează investigații în căutare de boli cunoscute, inclusiv cele severe, care pot cauza dureri la nivelul membrelor. Sindrom dureros cronic difuz denumit anterior Sindrom de fibromialgie juvenilă 2. Alte simptome sunt: oboseală accentuată, dificultăţi la adormire şi probleme de intensitate variabilă în ceea ce privește nivelul de atenție, rezolvare a problemelor, raționament sau de memorie.

În acest sens, una din cele mai spectaculoase descoperiri ştiinţifice în cercetarea afecţiunilor autoimune din ultimii zece ani a fost identificarea în serul pacienţilor cu poliartrita reumatoidă, a unor autoanticorpi care recunosc epitopii citrulinaţi, cunoscuţi sub numele de anticorpi antiproteine citrulinate ACPA.

ACPA pot fi măsurate folosind ca antigen proteine citrulinate ca filagrina, vimentina şi fibrinogenul sau peptide ciclic citrulinate CCP. Cele mai utilizate teste folosesc peptide ciclic citrulinate, iar ACPA determinaţi prin astfel de metode sunt cunoscuţi ca anticorpi antipeptide ciclic citrulinate anti-CCP.

ACPA constituie markerii serologici cu specificitatea cea mai ridicată în PR, prezenţi în stadiile precoce de boală, putând chiar precede debutul clinic. Câteva studii au arătat o corelaţie semnificativă între prezenţa ACPA şi progresia radiologică a bolii a leziunilor osoase.

ACPA se asociază semnificativ cu prezenţa alelelor HLA-DR specifice poliartritei reumatoide, pacienţii prezentând această asociere având un risc crescut de a dezvolta forme severe de PR.

În concluzie, ACPA sunt anticorpii markeri cei mai valoroşi şi determinarea lor este deosebit de utilă în cazul pacienţilor cu artrită la debut când nu sunt îndeplinite toate criteriile pentru PR³.